Persoane interesate

vineri, 10 iunie 2011

Scrisul ca si confesiune

 


         Constat ca scrisul ca si  confesiunea aici,habar n-am pentru ce si pentru cine a devenit deja un obicei.Fiecare din noi ,lasa mai mult sau mai putin garda jos si vorbeste despre el.Despre ce crede,despre ce face,despre ce aude,despre ce-i place..sau contrariul.Unele postari sunt evazive..altele clare,concise.Vorbim aici..ne deschidem sufletul..cu bune ,cu rele..cu dureri..cu placeri..si asteptam fiecare din noi ceva.Ceva-urile noastre nu sunt la fel.Pentru unul inseamna un lucru..pentru celalalt altceva..si tot asa.E o inlantuire de asteptari.Nu exterioare.Cerintele vin catre noi,catre sufletul nostru,catre lumea care se zbate in noi..Si niciodata traierile nu seamana unele cu altele.Nici placerile.Nici durerile.Simtim ,atat cat putem atunci cand putem.Zilele astea am trait momente mai putin frumoase..tulburi..si chiar daca ma dezechilibreaza cumva..nu ma rapun ca altadata.Ma simt tare obosita si satula de ceea ce mi se intampla.Si daca mi se intampla sa-mi traiesc uneori rascrucile in taceri,alteori simt nevoia sa le strig.Sunt zile ..si zile..Am citit si trairile celorlalti.Se pare ca tulburele nu a trecut doar peste mine...Se rasfrange cam peste tot.Nu stiu daca exista solutii radicale..sper doar sa se linisteasca putin apele.Si dincolo de dezamagirile mele..sa pot zambi din nou.

10 comentarii:

  1. Stii, cred ca aceasta nevoie de a scrie, vine de fapt din dorinta de a vorbi.La asta ma gandesc de ceva timp, si chiar ma gandeam sa scriu ceva despre asa ceva. Scrisul e un fel de a vorbi cu tine insuti, sau cu cei din jur.

    RăspundețiȘtergere
  2. Fiecare din noi suntem o carte nescrisa Lumi...

    RăspundețiȘtergere
  3. Larisa... seara buna!... n-am mai trecut de mult pe aici. Pai asa si e ...si e bine ca impartasim, atat cat putem, atat cat simtim... invatam unii de la altii, ne sustinem, ne contram (fara razboaie, bineinteles :P:)) si mergem mai departe mana in mana, cumva, si totusi fiecare singur pe calea lui... paradoxal separati dar impreuna... foarte bine ca taci atunci cand simti sa taci, foarte bine ca urli durerile atunci cand simti sa le urli... s-a format un grup al "acceptarii" pe aici prin blogosfera, al discutiilor cat de cat libere... si asta e frumos intr-o lume a mastilor si a regulilor :)
    te pup... curaj... seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  4. Bine ai venit Laura.Bine ai revenit.Te asteptam.Ti-am citit ultima postare si mi-a fost greu sa-ti raspund.Dincolo de trecere e o mare durere care poate fi atinsa foarte usor.Schimbarile care vin peste noi ne intaresc ..e adevarat..dar nu imediat.E nevoie de rabdare pentru asta.Daca ai intrat tu..e ok.Inseamna ca intr-adevar poti vorbi.In ceea ce ma priveste..e cumva ca la toti si totusi altfel.Ma invart intre disperare si speranta...asa cum o fac multi..si reusesc ca abia dupa ce trec de logica lucrului sa-mi revin.Am momente de deznadejde..de indoiala..de multe altele..care se estompeaza apoi..Vremurile tulburi in care traim..tot ceea ce se intampla in jurul nostru ..se reflecta si in noi.Mi se intampla chiar sa nu mai vreau nimic.Deci intr-un cuvant..ma afecteaza multe.Si nu pot sa vin aici si sa spun ...ca nu stiu cum sunt eu ..cand EU asta simt.

    RăspundețiȘtergere
  5. happines is when shared - am încheiat citatul.
    weekend tot mai bun!

    RăspundețiȘtergere
  6. Larisa... cand nu traim cursul firesc al lucrurilor, cand viata noastra nu este in acord cu ceea ce stim deep inside ca vrem sa fim si sa fie, atunci apar starile astea, inevitabil... am citit undeva, si am rezonat cu ideea, ca atunci cand apar emotii negative acestea sunt un semnal al sufletului care ne spunem ca nu suntem pe calea pe care ar trebui sa fim... in momentul acela, e bine sa incercam sa ne echilibram si sa evaluam unele aspecte din viata noastra... apoi sa vedem ce putem schimba... e posibil, dar nu e tot timpul usor sa facem asta singuri... daca reintoarcerea pe cale cere anumite actiuni radicale din partea noastra, durerea apare din nou, probabil, pentru ca schimbarile nu sunt nici ele usoare... e efectul smulgerii din zona de confort despre care vorbeam... dar totusi, durerea care intervine atunci cand faci ceva pentru a intra in sfarsit pe calea ta, poate fi intensa, dar nu mai e de durata... pentru ca la un moment dat, daca o lasi sa se consume, apare o liniste imensa, venita parca de nicaieri, care se asterne peste toate ranile, stiind ca acele rani sunt temporare, necesare si pentru o cauza buna. Durerea de durata apare doar atunci cand ranile exista in permanenta si exista degeaba pentru ca nu mergem in directia corecta sau buna pentru noi. Aici sunt multe de spus, pentru ca dupa cum spuneam si in ultimul articol, trebuie sa decidem cine si ce vrem sa fim si cand apele sunt tulburi, mai ales, nu prea putem vedea clar si alegerea asta nu devine clara... in fine, multe de spus... hai ca iar m-am lungit :P:)
    Zi faina!

    RăspundețiȘtergere
  7. S-o-mpartasim atunci Flipi!Zile frumoase sa ai si tu!

    RăspundețiȘtergere
  8. Durerea şi nesiguranţa apare atunci când nu putem accepta cele întâmplate, când le simţim nedrepte şi nu le înţelegem. Ştiu, pentru că am trecut şi eu pe acolo! Însă, următorul pas nu este lupta cu ceea ce ni se întâmplă, ci curgerea împreună cu evenimentele. "Se întâmplă? Atunci, asta e!"
    Va fi mai greu la început, dar cu speranţă şi rugăciune, totul intră în firesc, cu încetul. Trebuie doar să ne gândim că există un sens, chiar dacă noi nu îl vedem. Iar după un timp, ni se arată şi el!
    Uneori, situaţia veche era cea care ne ţinea în loc, dar noi nu ne dădeam seama, pentru că ne obişnuisem. Omul se poate obişnui cu orice!

    Te îmbrăţişez, şi îţi doresc să ajungi în ape mai liniştite!

    RăspundețiȘtergere
  9. Ai spus cateva lucruri extrem de adevarate.Da-mi voie sa te intreb care-i sensul?

    RăspundețiȘtergere
  10. Asta nu poate şti cineva din afară! Dar, dacă tu vrei foarte mult, şi te rogi pentru asta, Dumnezeu îţi va trimite un moment, sau mai multe, în care vei înţelege. Mie aşa mi s-a întâmplat!
    Uite, să îţi dau un exemplu concret: la un moment dat, am avut de dat un examen foarte important, care s-a amânat cu câteva luni. Nu mai spun ce am bombănit atunci, că ne ţine aşa, în aşteptare! Dar după ce l-am dat, am realizat că, fără aceste câteva luni în plus, nu aş fi avut timp să trec prin toată materia de două ori, şi poate nu l-aş fi luat.
    Sau, un caz mai des întâlnit: divorţul. Când se întâmplă, pare o nefericire - şi chiar este! Toată viaţa îţi este dată peste cap, simţi că totul e nedrept. (Afară doar dacă nu l-ai voit şi tu.) Dar peste ani, realizezi ce bine şi uşurată te simţi, făcând exact lucrurile pe care ţi le doreşti, şi ocupându-te de dezvoltarea ta - lucruri pentru care nu ai fi avut timp altcum. Asta nu înseamnă neapărat faptul că partenerul a fost un om rău, ci doar că nu exista destulă compatibilitate. Sau, că relaţia respectivă îşi dăduse deja maximul de potenţial, şi de atunci încolo, partenerii nu ar fi făcut decât să stagneze.
    Şi aici, am vorbit din experienţa personală, doar ca să înţelegi cum se arată sensul pe parcurs:)
    Te îmbrăţişez, şi îţi doresc să înţelegi repede sensurile tale!

    RăspundețiȘtergere